De la lume adunate... Despre Moloh.

 

«Când vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila,

  De ai inimă și minte, feri în lături, e Dalila !»

(M. Eminescu)

 

Distinsă cititoare, prietene cititor, probabil că ați auzit despre o veche divinitate, simbolul cruzimii, încă de pe vremea fenicienilor numită Moloch. Din diverse surse aflăm că, spre deosebire de alte zeități care primeau sacrificii (jertfe) în vite, Moloch (sau biblicul Moloh) nu accepta ca jertfă decât oameni în ritualul obscur păgânesc închinat lui. Deci, cu alte cuvinte, acest idol, probabil o altă invenție a minții umane, cerea un sacrificiu foarte mare. Istoricul grec Diodor din Sicilia relatează că, pentru a-l îmbuna pe acest idol antropofag care s-ar fi mâniat că i s-a adus carne ieftină (copii de sclavi și de străini), cartaginezii (ce adoptaseră cultul lui Moloh) i-au jertfit, în cursul unui asediu, „două sute de copii aparținând celor mai de seamă familii din Cartagina“. Iată de ce Moloh (care înseamnă „rege“ și e reprezentat ca un monstru cu trup de om și cap de taur) a rămas simbolul cruzimii. Scriitorul rus Kuprin și-a intitulat Moloh o povestire în care descrie crunta exploatare a muncitorilor la o uzină metalurgică capitalistă, ne reamintește un fost autor al propagandei comuniste.

Despre cruzime,  în general, istoria ne prezintă multe aspecte.

Din nefericire, despre cruzime se pomenește și în lumea așa-zisă creștină. Poate că n-ar fi de ocolit, de pildă, trista istorie a masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Dar oare în secolul trecut, de tristă amintire, secolul holocaustului sau chiar în zilele noastre nu mai există cruzime ? Ba bine că nu !

Pentru lumea creștină (dacă mai există sau care mai există probabil doar cu numele), Biblia ar trebui să fie mai mult decât o sursă de completare a culturii generale. În cuprinsul acestei Cărți a cărților se amintește și de Moloh.

Vorbind despre Scriptură sub inspirație divină, apostolul Pavel, de pildă, ne atrage atenția în 2 Timotei 3:16 și 17 că: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.“

Dacă am înțeles corect, cruzimea este o faptă ce vine dintr-o inimă de gheață, o inimă a dracului care nu este compatibilă cu înţelepciune în neprihănire ce vine dintr-o inimă încălzită de Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare (Iacob 1:17).

Există pe lumea asta oameni ai dracului, oameni răi, oameni cruzi ? Oameni fără milă care, prin cruzimea faptelor lor (de tortură sau terorism, de exemplu) poluează însuși conceptul de omenie ?

Moloh, simbolul cruzimii, de pildă, ne este adus în atenție și de unele texte biblice. Dar, iată ce găsim scris în Biblie despre acest idol în mai multe locuri:

Levitic 18:21 Să nu dai pe nici unul din copiii tăi ca să fie adus jertfă lui Moloh, şi să nu pângăreşti Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul.

Levitic 20:2 Spune copiilor lui Israel: Dacă un om dintre copiii lui Israel sau dintre străinii care locuiesc în Israel, dă lui Moloh pe unul din copiii lui, omul acela să fie pedepsit cu moartea: poporul din ţară să-l ucidă cu pietre.

Levitic 20:3 Şi Eu Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia, şi-l voi nimici din mijlocul poporului său, pentru că a dat lui Moloh pe unul din copiii săi, a spurcat locaşul Meu cel sfânt, şi a necinstit  Numele Meu cel sfânt.

Levitic 20:4 Dacă poporul ţării închide ochii faţă de omul acela, care dă lui Moloh copii de ai săi, şi nu-l omoară,

Levitic 20:5 Îmi voi întoarce Eu Faţa împotriva omului aceluia şi împotriva familiei lui, şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui, împreună cu toţi cei ce curvesc ca el cu Moloh.

2 Imparati 23:10 Împăratul a pângărit Tofetul în valea fiilor lui Hinom, ca nimeni să nu-şi mai treacă fiul sau fiica prin foc în cinstea lui Moloh.

Faptele Apostolilor 7:43 Aţi purtat cortul lui Moloh şi chipul stelei zeului Remfan, chipurile acelea, pe care le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon.

Mi se par interesante de amintit și textele biblice următoare din Levitic 20:

1 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

2 Spune copiilor lui Israel: Dacă un om dintre copiii lui Israel sau dintre străinii care locuiesc în Israel, dă lui Moloh pe unul din copiii lui, omul acela să fie pedepsit cu moartea: poporul din ţară să-l ucidă cu pietre.

3 Şi Eu Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia, şi-l voi nimici din mijlocul poporului său, pentru că a dat lui Moloh pe unul din copiii săi, a spurcat locaşul Meu cel sfânt, şi a necinstit Numele Meu cel sfânt.

4 Dacă poporul ţării închide ochii faţă de omul acela, care dă lui Moloh copii de ai săi, şi nu-l omoară,

5 Îmi voi întoarce Eu Faţa împotriva omului aceluia şi împotriva familiei lui, şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui, împreună cu toţi cei ce curvesc ca el cu Moloh.

6 Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia, şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui.

7 Voi, să vă sfinţiţi, şi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.

8 Să păziţi legile Mele, şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.

. . . . . . . . . . . . . . 

22 Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele, şi să le împliniţi, pentru ca ţara în care vă duc să vă aşez, să nu vă verse din gura ei.

23 Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor, pe care le voi izgoni dinaintea voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri, şi Mi-este scârbă de ele.

24 V-am spus: Voi le veţi stăpâni ţara; Eu vă voi da-o în stăpânire: este o ţară în care curge lapte şi miere. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am pus de o parte dintre popoare.

25 Să faceţi deosebire între dobitoacele curate şi necurate, între păsările curate şi necurate, ca să nu vă spurcaţi prin dobitoacele, prin păsările, prin toate târâtoarele de pe pământ, pe care v-am învăţat să le deosebiţi ca necurate.

26 Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus de o parte dintre popoare, ca să fiţi ai Mei.

27 Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor.

Distinsă cititoare, prietene cititor, probabil că veți fi de acord cu faptul că, pentru a înțelege anumite aspecte, acestea trebuiesc privite în contextul lor. De ce se duce un om la pescuit sau la vânătoare ? Oare joacă un rol în viața unor oameni și plăcerea de a chinui animale nevinovate sau chiar de a le ucide ? Este această plăcere o formă mascată de întreținere a cruzimii prin eludarea milei ?

N-ar trebui uitat sau neglijat faptul că, Atotputernicul și Nemuritorul Creator, din respect pentru creația Sa, i-a pus în mână un set de principii cuprinse în Decalog. Nu trebuie uitat faptul că Decalogul este unicul act normativ, unica lege morală, scrisă personal de Tatăl luminilor. Deci, ca și Autorul său, Decalogul n-are moarte, este veșnic, și ca atare nu poate fi schimbat de omul muritor prin diverse sisteme religioase. Creatorul a interzis, în principiu, uciderea creaturilor Sale nealterate de păcat.

Prin păcatul neascultării de Veșnicul Creator, prin alegerea de a asculta de Lucifer (tatăl tuturor minciunilor prin omisiune, diversiune, distorsiune, promisiune sau falsa compasiune), deci prin fărădelege, prin nerespectarea legi morale divine, creatura (omul) s-a îndepărtat de Creator, acel Dumnezeu care este în același timp și dragoste și nicidecum ură și cruzime, după cum vor unii să-L prezinte.

Omul, prin ascultare, deci în armonie cu Creatorul său, până la ieșirea din Eden, n-a fost învățat să ucidă. Hainele de piele și jertfa de animale (și nicidecum de oameni) a apărut ca o reamintire a faptului că pentru iresponsabilitatea ta, omule, va trebui să plătească prin moarte, în locul tău, un animal nevinovat de păcatul tău. Instanța divină, ne reamintește Biblia, a hotărât că plata păcatului este moartea.

Dacă sunt corect informat, o inimă care nu simte nici durerea și nici mila se numește o inimă împietrită, după cum ne sugerează și Eminescu. Este o inimă în care își găsește un loc ideal să încolțească sămânța cruzimii. Este inima acelor „chemați“ să dea dovadă de tărie și nicidecum de slăbiciune sufletească exprimată prin milă. Este, de pildă, inima mamei care-și aruncă copilul, nou născut, în ghena de gunoi chiar și în secolul XXI. Există asemenea oameni ai dracului ? Homo diabolicus ? Sau este totul doar o invenție, o legendă ?

Alegând în locul milei, ce ar fi trebuit să vină dintr-o inimă încălzită prin iubirea divină, cruzimea unei inimi de piatră „omul“ a ales-o de fapt pe … Dalila.

”Ia-mi-o, că-mi place”, ne vor spune Samsonii zilelor noastre. Sau ?...

 

De la lume adunate... Despre peștera lui Platon și altele...

 Domnule profesor Eilender, vă mulțumesc pentru interesantele idei ce se desprind din textul redactat de dumneavoastră, prezentate în cele de mai sus (26 sep). Este vorba de siteul: www.utildestiut.ro.

Vă rog să-mi permiteți câteva gânduri…
Din limitata experiență de viață pe care o am, pot spune că doar cunoașterea nu are limite. Cu siguranță la această concluzie au ajuns și alții înaintea mea.
De pildă, titlul: „Există o fisură în toate, așa intră lumina“, m-a dus cu gândul la alegoria peșterii lui Platon.
Dacă sunt corect informat, Platon sugera în alegoria sa că, așa-zisele evenimente „adevărate“, sunt de fapt doar niște umbre ale realității. Ceea ce credem că este real este, până la urmă, doar un joc al umbrelor din lumea noastră interioară specială și unică. Realitatea trece prin filtrul complex al înțelegerii fiecărei ființe umane, înțelegere ce depinde nu numai de numărul de informații reale la care are acces ci și de modul de interpretare (percepție) determinat de experiența de viață diferită și unică a fiecăruia dintre noi.
Se cunoaște faptul că, în general, o informație ajunge la beneficiarul ei după ce a fost „tunsă, frezată și periată“ după gustul clientului care plătește și nicidecum după gustul frizerului (informatorului). Astfel informația finală este o sinteză „coafată“ numai după gustul și înțelegerea clientului. La fel este și cu „tortul“ făcut după gustul consumatorului și nicidecum al cofetarului.
Dacă conștientizăm faptul că oricum trăim, de fapt, în minciună din cauza informațiilor limitate la care avem acces, prin diversele îngrădiri impuse de actele normative ca, de pildă, legea secretului de stat, avem clar pe ecran doar jocul umbrelor din peștera lui Platon.

Petru Creția, numit de Noica „întâiul om de cultură al țării“, afirma că, citez: „omul este o ființă complexă și că sufletul lui cel mai adânc este un amestec de lumini și umbre, de puteri și de nevolnicii, de avânturi și de stagnări.“
„Omul este o ființă complicată și ambiguă, dar nu indescifrabilă“ sublinia același autor.
„Prea mulți caută, tot timpul, să ne vândă ceva: o idee sau doar o marfă, un idol sau, prea adesea, o iluzie. Cum să-ți mai găsești reperele în noianul acesta de informații și de ispite care par a spune totul despre noi și a ne da toate soluțiile, când de fapt nu izbutim să aflăm despre noi înșine ceea ce ar face ca relația noastră cu lumea să devină, dacă nu mai ușoară, cel puțin mai limpede?“ se întreba Petru Creția.

Ca un colecționar de opinii cu o oarecare vechime, am reținut și faptul că: „Trebuie să fim atenți la tipul de rețea socială în care ne aflăm, cu cine comunicăm și ce tipuri de conținut consumăm”, avertizează Bekalu. „Rețelele sociale ne pot face să percepem prezentul ca fiind mai rău decât trecutul, dar acest lucru nu este adevărat pentru toată lumea.”
Mă întreb: „O fi oare mai bine să ai vârsta și puterea din prezent sau puterea și vârsta de acum 50 de ani, de pildă ? Poate puterea vârstei de atunci și știința de acum. De la caz la caz și de la tabletă la tabletă.“

În antichitate, grecii, asediind zadarnic Troia timp de zece ani, au hotărît – așa cum ne povestește Homer – să cucerească cetatea printr-un vicleșug. Sub pretextul unei ofrande religioase, grecii au construit un uriaș cal de lemn, înăuntrul căruia au fost ascunși cinci sute de soldați; apoi restul armatei s-a prefăcut că se retrage. Atunci troienii au introdus calul în oraș. În puterea nopții, ostașii greci au ieșit din ascunzătoare, au deschis poarta cetății și astfel Troia a fost cucerită printr-o stratagem devenită celebră de-a lungul veacurilor și cunoscută sub denumirea de „calul troian“.
Această expresie caracterizează pe acela care folosește un șiretlic (de genul: „i-am tras-o!“) spre a se furișa în tabăra adversă, indică pe dușmanul travestit în binefăcător.
În contextul celor prezentate mai sus, campania electorală, după opinia mea, este de fapt introducerea în capul fiecărui alegător a unui modern cal troian cu numele de: „Program de guvernare.“

Ajungem în final la un citat ce aparține lui Otto von Bismarck care ne aduce în actualitatea zilei de mâine duminică 27 septembrie: „Niciodată nu se spun mai multe minciuni decât în timpul războiului, după vânătoare și înainte de alegeri.“
Se povestește că deviza cancelarului german Otto von Bismarck (1815-1898) era: „forța merge înaintea dreptului.“ În anul 1862, când Wilhelm I l-a numit prim-ministru interimar, s-a adresat Parlamentului astfel: „Nu prin discursuri sau prin decizii ale majorității vor fi rezolvate marile probleme ale epocii noastre, ci prin foc și sabie!“
Trăia și Bismarck în peștera lui Platon ? Poate… Așa, cel puțin, ne face să înțelegem ceea ce ne povestește istoria scrisă și rescrisă de la sistem la sistem.

De la lume adunate... Despre succes și...pofta de grandoare.

 

În esență, textul care urmează a fost redactat ca o modestă completare la tema abordată de domnul profesor Eilender cu scopul de a aduce cititorului interesat câteva picături de fericire.

Mulțumesc și pe această cale domnului profesor Eilender pentru interesantele idei despre succes, prezentate în textul din 12 septembrie pe siteul domniei sale: www.utildestiut.ro. 

Tema aleasă de autor este, după opinia mea, extrem de vastă și de complexă.

Ca urmare, rog pe distinsa cititoare sau pe prietenul cititor să-mi permită câteva gânduri apărute pe marginea textului menționat.

Printre modestele mele lecturi am găsit mai multe idei care, după părerea mea, ar putea avea legătură cu tema amintită. Sunt idei menționate în cărțile sale de către distinsul autor Dale Carnegie. 

Dar iată câteva dintre ideile mereu actuale, deși au fost scrise parcă prin 1927:

De pildă, am aflat de la Dale Carnegie că există multe nevoi care se cer satisfăcute, dar există una „care este arareori mulțumită și totuși tot atât de adâncă, tot atât de poruncitoare ca și foamea. Este năzuința, este ceea ce Freud numește „dorința de a fi mare“. Este ceea ce John Dewey numește „dorința de a fi important“.“

„Această dorință de a fi important nu există la animale. Este chiar una din principalele deosebiri ce există între ele și om“, ne reamintește autorul menționat.

„Tatăl meu, de pildă“, spune Carnegie, „avea o fermă în Missouri, unde creștea porci frumoși și vite cornute. Le ducea la toate bâlciurile și concursurile agricole și căpăta premii mereu. Acasă el agăța pe un pătrat mare de muselină alba toate panglicile albastre ale triumfurilor sale. Și când veneau musafirii, desfășura prețioasa muselină, punându-mă să țin eu de un capăt, în timp ce el ținea de celălalt, ca să îngăduie asistenței să-i admire trofeele.
Porcii se arătau cu desăvârșire indiferenți la răsplată, dar tatăl meu era încântat; fiindcă îi întărea sentimental importanței sale.“

„Dacă străbunii noștri n-ar fi avut într-înșii această dorință nestinsă de a fi mari (să fi fost doar tot un fel de alergare hedonică???!!! – n.m.), civilizația n-ar fi existat, căci, fără ea, am fi rămas asemenea dobitoacelor.“

„În chip inconștient, pentru a ne afirma importanța noastră, cumpărăm ultimul model de mașină (pentru unii chiar și în zilele noastre este un gest purtător de prestigiu – n.m.), ținem să vedem cutare film sau citim cutare carte, sau să facem publice cu complezență succesele școlare ale copiilor noștri.“

„Spune-mi cum îți satisfaci pofta ta de grandoare“, continua Dale Carnegie, „și îți voi spune cine ești… În asta se dezvăluie caracterul nostru. Asta este semnificația la un om. John D. Rockefeller, între altele, a zidit în China, la Peking, un spital modern pentru îngrijirea milioanelor de nenorociți pe care nu-i văzuse niciodată. Dimpotrivă, Dillinger și-a manifestat importanța făcându-se gangster, asasin, spărgător de bănci.“

 „Urmărit de polițiștii care îl vânau în Minnesota, el se repezi într-o zi la o fermă, strigând: „ Eu sunt Dillinger !“ Era mândru de a fi inamicul public numărul 1. „Nu vă voi face rău, zicea el, dar sunt Dillinger“.

Deosebirea cea mai caracteristcă între Dillinger și Rockefeller nu este felul în care și-au afirmat importanța ?“

Ce este până la urmă succesul? O ascensiune, o strălucire, un moment din viața omului. Apoi urmează, din nefericire, şi prăbuşirea, curând trecând şi “împărăția” noastră, precum cea a împăratului Napoleon.

“Totul este deşertăciune şi goană după vânt”, ne aminteşte înțeleptul Solomon pe paginile inspirate ale Cărții Cărților. 

De la lume adunate... Despre politețe.

 

Dr. Constantin Colonaş, într-un limbaj perfect adecvat, vindecător, afirma următoarele în legătură cu regulile unei desăvârşite urbanităţi, reguli, din păcate, uitate prin urbanizarea forțată de acum cca 70 de ani:

 

 „Un filozof, care pe lângă filozof mai era - se vede treaba -  şi un hâtru bun de glume, a spus cândva: „ Dacă pe lume n-ar fi politeţă, oamenii nu ar veni în contact între dânşii, decât pentru a se lua de păr.”

 S-ar părea că agresiva afirmare a filozofului nostru, constituie un neadevăr. Totuşi, nimic mai adevărat. Şi o vom demonstra îndată. Căci, ce e politeţa în fond? E delicateţa care ne învaţă a ne disciplina apucăturile în aşa fel, încât să ştim a păstra până în cele mai mici amănunte respectul aproapelui; e acel for interior care ne îndeamnă a face ceia ce ne e îngăduit, oprindu-ne de a face ceia ce nu ne e îngăduit; e complexul acelor concesii reciproce – aproape spontane – atât de indispensabile bunelor raporturi sociale; e, într-un cuvânt, arta care ne învaţă a ne purta în toate împrejurările, după toate regulile unei desăvârşite urbanităţi. Lipsit de aceste preocupări civilizate, omul devine o brută, care, nepăsătoare pentru tot ce se petrece în jurul său, îşi face loc cu coatele în viaţă, îmbrâncindu-l pe cel ce-i stă în cale. Ori, de aci până la … păruială, cât mai rămâne oare ?... Ceia ce era de demonstrat ! ”

Analizând sumar cele de mai sus se pot pune și următoarele întrebări:

Oare chiar mai știm ceva despre delicatețea care ne învăța să ne disciplinăm apucăturile ?

Mai știm a păstra până în cele mai mici amănunte respectul aproapelui sau eventual al cetățeanului turmentat de minciunile politicienilor ? Este minciuna o formă de bătaie de joc a aproapelui sau a cetățeanului de rând ? Este minciuna o pandemie ce poate afecta grav corpul social ? 

Este politețea un concept demonetizat ? Sau este doar o iluzie fabricată la Hollywood ?