Câteva cuvinte despre noţiunea de bună-cuviinţă

Se povesteşte despre un filozof, care în acelaşi timp era şi un hâtru bun de glume, că ar fi spus cândva: "Daca pe lume n-ar exista politeţea, oamenii ar veni în contact doar pentru a se lua de păr."

Să fie vorba doar despre o afirmaţie agresivă şi mincinoasă în acelaşi timp?

Pentru a înlătura eventualele interpretări încerc să definesc termenul de politeţe din postarea de faţă.

Politeţea s-ar putea defini ca o atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință. Este o definiţie generală ce poate fi găsită probabil în orice dicţionar.

Mai inspirată mi s-a parut însă definiţia care urmează dată de un om cu mult bun-simţ.
" Ce este politeţea în fond ?" se întreba distinsul gânditor ?
" Este delicateţea care ne învaţă să ne disciplinăm apucăturile în aşa fel, încât să ştim a păstra până în cele mai mici amănunte respectul semenului nostru chiar dacă nu suntem identici; este de fapt acel for interior (numit şi conştiinţă) care ne îndeamnă a face ceea ce ne este îngăduit, oprindu-ne de a face ceea ce nu ne este îngăduit; este complexul acelor concesii reciproce - aproape spontane - atât de indispensabile bunelor raporturi sociale; este într-un cuvânt, arta care ne învaţă să ne purtăm în toate împrejurările, după toate regulile unei desăvârşite urbanităţi. Lipsit de aceste preocupări civilizate, omul devine o brută, care, nepăsătoare pentru tot ce se petrece în jurul său, îşi face loc cu coatele în viaţă, îmbrâncind pe cel ce-i stă în cale. Ori, de aici până la ... păruială, oare cât mai rămâne ?..."

Din nefericire zilele trecute am asistat prin intermediul mijloacelor mass-media la un eveniment zguduitor privind lipsa unor reguli elementare ce definesc arta de a te purta în toate împrejurările după toate regulile unei desăvârşite urbanităţi. Era vorba despre primul om al unei naţiuni care părea că doreşte cu tot dinadinsul să se poarte în afara acestor limite, ajungând a se purta ca un copil răsfăţat, cu o creştere îndoielnică.
Nu am putut să cred ochilor că un om care a fost ales să reprezite o instituţie într-un stat poate avea o asemenea comportare. Nu este de mirare că cel puţin din punctul de vedere al bunei-cuviinţe suntem pe calea desăvârşirii operei de dezintegrare naţională. Sau poate mă înşel ?
Mă întreb totuşi în contextul celor văzute cum poate funcţiona în acest caz puterea exemplului ? Să fie vorba despre un nou înţeles al noţiunii de patriotism ?

Mă bucur să vă cunosc.